Variante arhaice şi regionale

Publicat de Ana-Maria Dudău, 17 octombrie 2013

În lexicologie, prin arhaisme se înţeleg unităţile lexicale, sintagmatice, fonematice, gramaticale şi sintactice care au încetat să mai fie folosite în vorbirea curentă. Există, pe de o parte, arhaisme lexicale, cuvinte care nu mai sunt utilizate în limba de azi şi, pe de altă parte, variante arhaice, variante fonetice, morfologice şi flexionare ieşite din uz, precum şi arhaisme semantice, sensuri arhaice sau învechite ale unor cuvinte care se mai folosesc încă.

Arhaismele lexicale sunt arhaismele cele mai numeroase, dispărute din limbă sau care sunt astăzi altfel numite. De exemplu:

– obiecte de îmbrăcaminte şi ţesături din trecut: “biniş”-haină lungă îmblănită, “camohas”-stofă de mătase, “cauc”- căciulă înaltă şi rotundă, “ceaciri”- pantaloni turceşti, “islic”-căciulă turcească.

-îndeletniciri militare sau civile, denumiri ale unor slujbe şi instituţii din trecut: “agie”- poliţie,”cadiu”- judecător turc, ”idicliu”- slugă domnească, ”polcovnic”- colonel, ”sarmaciu”- trompetist, ”tălpaş”- soldat infanterist, ”zapciu”- administrator, ”vodă”- preşedinte; ”terfelog”- catalog, registru; ”polcovnic”- colonel.

Arhaismele fonetice a căror structură fonetică este incompatibilă cu cea din limba contemporană (a împle-a umple; a îmbla-a umbla, a rumpe-a rupe, pre-pe, a dzice-a zice, hrean-hirean, viclean-hiclean).

Arhaisme morfologice a căror caracteristică este formarea categoriilor gramaticale prin recursul la alte morfeme decât cele specializate, formele arhaice de plural: mânuri-mâini; ruinuri-ruine; grădine-grădini; coala-coale; am auzită (“ă”desinenţă de plural) articularea pronumelui relativ care-carele etc.

Arhaisme sintactice generate de strategia de comunicare care influenţează modul de organizare a enunţului (“nepot de sora lui Pândila”, “somnul vameş vieţii”, “sora mamei”, ”fost-au Ştefan cel Mare…”).

În sfera arhaismelor lexicale se integrează şi unitaţile a căror ocurentă este înregistrată în româna contemporană, dar cu modificări de natură semantică. Astfel, cuvântul “mişel”, iniţial cu sensul de “sărac, sărman”, are astăzi un alt sens, acela de “tâmpit”. De asemenea, cuvântul ”cumplit” însemna “sfârşit”, însă vorbitorii românei contemporane îi atribuie sensul de “groaznic, înfiorător”.

Adjectivul “simandicos” cu sensul de “calitate” este perceput astăzi cu alt sens “pretenţios”, simandicos”.

Arhaismele”limbă” şi “carte”le putem cuantifica sub termenul de arhaisme parţiale:

limbă –
1 organ musculos mobil care se află în gură servind la perceperea gustului, la mestecarea şi la înghiţirea alimentelor, la om fiind şi organul principal de vorbire;
2 învechit “vorbă, cuvânt, grai, glas”.

carte-
1 scriere cu un anumit subiect, tiparită şi legată în volum;
2 carnet cu data personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi;
3 învechit “scrisoare”.

Alte cuvinte din sfera arhaismelor sunt prezente numai în expresii şi locuţiuni:
catastif – registru, carte, catalog, lista, condica; a ţine catastifele- a ţine contabilitatea unei firme, afaceri; a avea (pe cineva sau ceva) la catastif-a ţine evidenţa.
jalbă – plângere făcută în scris unei autorităţi, reclamaţie; a umbla cu jalba în proţap -a cere un drept sau o favoare.
sila – cu sensul de putere, astăzi- dezgust.
pleaşcă – pradă, jaf, captură de război; astăzi-noroc.

Variantele arhaice sunt variante fonetice, morfologice şi flexionare ieşite din uz ale unor cuvinte care înca se mai folosesc în vorbirea curenta. Trebuie menţionat că şi unele arhaisme lexicale au avut variante care au fost abandonate împreuna cu unitatea lexicală iniţială (capuchehaie/ capichihae; fermenea/ fermenă). În cazul variantelor arhaice, unitatea lexicală şi-a schimbat forma sub aspect fonetic, morfologic sau flexionar odată cu evoluţia generală a limbii române. În unele perioade ale istoriei limbii române, diferitele forme ale unui cuvânt au putut fi în variaţie liberă, cum de altfel şi astăzi putem constata coexistenţa mai multor variante ale unuia şi aceluiaşi cuvânt (acum/ acuma; cafeină/ cofeină; deseară/ diseară etc.). Nu numai variantele fonetice, morfologice sau flexionare pot deveni arhaice sau învechite, ci şi sensurile unor cuvinte. Prin arhaisme semantice, se înţeleg cuvintele care astăzi nu se mai folosesc cu sensurile pe care le aveau în trecut.

Unele arhaisme lexicale, precum şi unele variante arhaice s-au menţinut în limbă numai în expresii frazeologice : a veni de hac, a (nu) avea habar, a nu ştii o iota, a-şi da seama, a pune beţe în roate.

Arhaismele lexicale mai pot fi întâlnite în graiurile care păstrează încă aspecte ale unor stadii mai vechi ale evoluţiei limbii române: ai-“usturoi”, arină-“nisip”, custa-“a trai”, vipt –“aliment”.

Regionalismele sunt lexemele folosite numai în anumite regiuni. Deşi omogenă în ansamblul ei, limba română nu se vorbeşte la fel pe toată aria ei de răspândire, existând diferenţe mai mari sau mai mici de la o regiune la alta. Se consideră că limba română are patru mari ramificaţii, numite dialecte: dialectal dacoromân, vorbit pe teritoriul ţării noastre; dialectul aromân, vorbit în mici aşezări din Grecia, Albania, Serbia, Macedonia şi Bulgaria; dialectul meglenoromân, vorbit în nordul golfului Salonic şi dialectul istroromân vorbit în nordul Mării Adriatice.

Dialectul dacoromân are, la rândul său câteva subdiviziuni, numite graiuri sau subdialecte: graiul moldovean, graiul muntean, graiul bănăţean, graiul crişean şi graiul maramureşean, corespunzând regiunilor ţării noastre: Moldova, Muntenia, Banat, Crişana şi Maramureş. Cuvintele caracteristice unui anumit grai, chiar şi cele care au o răspândire mai mică, folosite într-o singură regiune, intră în categoria regionalismelor.

Fiecare dialect sau grai are anumite particularităţi, dar şi numeroase asemănări cu celelalte dialecte sau graiuri.

Din punct de vedere al nivelului la care apar, regionalismele se clasifică în trei mari grupe:

  • regionalisme fonetice,
  • regionalisme gramaticale,
  • regionalisme lexicale.

Regionalismele fonetice sau fonetismele regionale cuprind cuvintele caracterizate prin alterarea structurii lor fonetice, prin africatizarea unor consoane(jos-gios, lapte-lapce), prin palatalizarea altora (unde-undi, fete-feti), ori prin închiderea vocalelor finale (fată-fatî, cată-catî) etc.

Regionalismele morfologice sunt utilizate pentru marcarea perfectului compus cu auxiliarul ”o” (“o plecat”,”o văzut”), dar şi pentru exprimarea acţiunii de mai mult ca perfect printr-o structură perifrastică (plecaseră- “am fost plecat”, vorbiseră- “am fost vorbit”). Cuvinte care s-au degradat: ”cotoi” (pisic)- pulpă, ”silă” (în limba slavă)- forţă, ”războinic”-criminal-curajos, ”magherniţă”- spaţiu de locuit,”a înţărca”- izolarea puilor pentru stoparea suptului la mame.

Regionalismele gramaticale se caracterizează prin recursul la morfeme gramaticale contradictorii din limba literară.

La nivel sintactic, cele mai frecvente regionalisme se înregistrează ca abateri de la normele literare (lipsa acordului din contextual ”A mai păţit-o şi alţii).

Regionalismele lexicale constituie segmental cel mai numeros explicabil prin relaţiile culturale şi politice pe care vorbitorii de limbă română din anumite zone le-au stabilit cu popoarele vecine sau cu alte popoare cu care au intrat în contact.

Dintre regionalismele lexicale, pot fi date următoarele exemple:
– pentru graiul moldovean: ciolan ”os”, curechi ”varză”, hulub ”porumbel”, păpuşoi ”porumb”, posmag ”pesmet”, ”barabule” cartofi, ”mai” ficat;
– pentru graiul muntean: dadă ”mătuşă”, măgăoaie ”sperietoare”, nevleg ”prost”;
– pentru graiul bănăţean: golumb ”porumbel”, foale ”burtă”, iorgan ”plapumă”, căsap “măcelar”, colar “rotar”;
– pentru graiul crişean: cotătoare ”oglindă”, brâncă ”mână”, ciont ”os”, temeteu „cimitir”, şogor ”cumnat”;
– pentru graiul maramureşean: cătilin ”încet”, clei ”creieri”, cocon ”copil”, străfin ”strănut”.

Variantele fonetice regionale sunt pronunţări sau rostiri specifice graiurilor româneşti ale unor cuvinte. În graiul moldovean, cuvinte ca băiat, câine, ceapă, cinci, jos, împrejur, necăjit, pâine, picior, seară, zeamă etc. sunt rostite băiet, câne, şiapă, şinşi, gios, împregiur, năcăjit, pâne, chicior, sară, zamă, etc. În graiurile crişean şi bănăţean, cuvinte ca ajunge, bade, frate, vin sunt rostite ajunje, bad’e, frat’e, jin, iar în graiul muntean, sunt şi unele variante morfologice verbale: nu făcea!, nu dădea!, (nu face!, nu da!), precum şi unele variante flexionare de felul s-au dusără, s-au băgatără, au venitără, ei face, ei zice etc. (s-au dus, s-au băgat, au venit, ei fac, ei zic).

Regionalismele nu pot fi comparate cu aşa-numitele cuvinte populare, care sunt cunoscute şi utilizate în toate zonele ţării, dar care nu sunt acceptate în limba literară. De exemplu, lexeme precum bale, maţe, muiere, popa, surpătura nu sunt acceptate de exprimarea literară, în locul acestora folosindu-se sinonimele salivă, intestine, soţie, preot, hernie.

La cuvintele populare, se adaugă numeroase variante populare care nu sunt acceptate în limba literară: arvocat, ristaurant, rubinet, zacăr, fructă, etc. Diferenţa dintre aspectele literare, populare şi regionale se poate face prin limba literara, varianta îngrijită, cultivată şi normatată a limbii noastre naţionale. Tot ceea ce nu este admis în limba literară, dar care are răspândire generală, în toate graiurile constituie aspecte ale limbii populare, iar tot ceea ce nu se găseşte în limba populară, având răspândire teritorială limitată, reprezintă aspectele regionale ale limbii. Un raport se poate stabili între arhaisme şi regionalisme, în sensul că în unele graiuri încă se mai păstrează unele cuvinte care au ieşit din uz.


Ana-Maria Dudău

Absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București. Din 2014, este conferentiar universitar doctor al Universității Constantin Brâncuşi din Târgu Jiu.

Print Friendly and PDFPrintPrint Friendly and PDFPDF

Accesări: 14.962