DEBUT: Ionuț Miorcăneanu

Publicat de Agata, 23 martie 2013

Comentariu de Georgică Manole

23 martie 2013

Născut la data de 5 ianuarie 1982 în Botoşani, Ionuţ Miorcăneanu a absolvit în 1996 Şcoala Gimnazială nr. 13 din Botoşani, iar în 2001 Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Sf. M. Mc. Gheorghe” din acelaşi oraş. În iulie 2001 va susţine examenul de capacitate preoţească la Centrul Cultural Pastoral „Daniil Sihastrul” din Durău.

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, a fost hirotonit preot pe seama Parohiei „Sf. M. Mc. Gheorghe” din localitatea Borolea, comuna Hăneşti. Începând cu 1 iulie 2002, Ionuţ Miorcăneanu a fost transferat pe postul de preot paroh în Parohia „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din localitatea Tudor Vladimirescu, comuna Avrămeni.

Adept al unei poezii meditative, Ionuţ Miorcăneanu abandonează calea facilă a problematicii sociale, axându-se pe aceea a problematicii spirituale. Statutul profesional al poetului nu-l duce nici spre o melancolie patologică şi nici spre o agitaţie agresivă, motorul său poetic fiind reglat să păstreze o proporţie decentă între cele două.

Ionuţ Miorcăneanu scrie o poezie de analiză, suportul ei fiind unul din perspectivă creştină, toposul ales fiind specific spaţiului mic şi mijlociu (grădină, casă, sat, cimitir etc.). În viitoarele poezii, mă aştept la un discurs axat pe o fenomenologie a spaţiilor amintite prin care poetul bântuie cu scopul de a descoperi acei stropi de fericire atât de necesari facturii sale psihologice.

STROPI DE ROUĂ
Pe trandafirul alb din curte
Am revărsat un strop de rouă,
Şi el, nervos, mi-a spus mai multe
Decât aş vrea s-aud când plouă.

Şi apa ce curgea în noapte
Îmi povestea naşterea ei
Din piersicile mult prea coapte
Şi din cireşii derbedei.

Doar plouă… şi nimic se-aude
În liniştea din trandafir
Şi-n spinii lui, şi-n frunze crude,
Se-nchină rugăciuni de mir.

Eu calc încet, să nu alung
Tăcerea nopţii din grădină
Căci somnul mi-e bătut de vânt,
De ceasul ce mă cheamă-n tină.

Şi de voi vrea ca să mă duc,
Voi lua cu mine stropi de timp,
Ca-n umbra tânărului nuc
Să crească trandafiri clipind.

Să crească şi cireşi, şi piersici,
Să plouă-n noaptea veşniciei
Şi roua-n zi cu bobi stirlici
Să-mi ude clipa nebuniei.

CRENGI
Mă duc înspre pădure, târziu, să-ţi fiu un crin
În sânul tău ca mărul prea copt de-atâta soare
Şi calc mirat în lutul de primăvară plin
Ce zace-n pasul meu, dormind lângă cărare.

Şi-ncerc să mor în tine, în clipa mea târzie
Când tu visai în şoapte şi buzele-ţi de ceară
Gustau cu dor din luna tăcută şi-argintie;
Dar frunzele din coajă îmi cresc în orice seară

Şi crengile mi-s rupte de nu mai pot să mor
Prin vânt, prin ploi de toamnă, în sufletul din tine
Să fiu din nou ce-am fost – lumina ta de dor
Ce-ţi îmbăta aiurea tot sângele din vine.

Mă duc hoinar prin locuri pe care nu le ştii
Pe care luna ta de aur nu le mai prinde azi
În raza ei sătulă de cât te-aştept să vii
În zilele mărunte ce-apun pe-al meu pervaz.

Secunde trec şi mor, tu vii mereu spre casă
Minute mor, trec anii peste salcâmi cu floare
Şi cad pe rând petale, pe lumânări, pe masă
Şi-ncerc mereu s-aud pământul meu cum doare.

Azi trandafirul galben ca luna ce-o gustai
E ofilit şi mort, e plin de praf şi noapte
Pădurea noastră-ascunde, de-atunci, din luna mai,
Cuvinte vechi din noi, în trunchiul ei săpate….

ÎN OCHII TĂI

În ochii tăi, copilă, o piatră se despică
Şi viaţa mea îşi arde şi ultima clipită,
În ochii tăi, copilă, se linişteşte lutul
Şi creşte iarba verde ca într-un suflet, trupul.

În ochii tăi, copilă, se-aud păsări măiastre
Cum cântă răni ştiute de veşnicele astre
Şi din culoarea lor frunzită şi difuză
Ţâşneşte-o amintire pierdută şi confuză.

Prin gingăşia lor mă ninge iar zăpada
Şi-n aurul pisat ce-ţi curge de pe margini
Se nasc pe rând povestea, legenda şi balada.
Obrajii tăi de fată în merii calzi se-nchid
Şi neagă-ntunecimea urâtului perfid…

În ochii tăi se simte durerea ta de-a fi
Un înger fără aripi ce-nvaţă a iubi!…

CAD FRUNZE PESTE MINE
Cad frunze peste mine
Şi ploile mă-ngrop
În galbenul de toamnă
Din lemnul lor de foc

Se-ntind şi mă-nconjoară
În somnul meu nebun
Lunaticii din codri
Ce visele-şi adun

Într-un covor de frunze,
În apa lor murdară
Ei strâng cu unghii late
Secunde lungi ce zboară.

Cad frunze peste mine
Şi-mi plouă iar în suflet
Cu galbenul din lună
Îmi zbate-n ochi un urlet.

În frunzele căzute
Se-adună gândul meu,
Iubirea, libertatea
Şi viaţa-n Dumnezeu!…

Acest articol a fost publicat în Evenimente și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.