de Rareș Fogaș-Panaitescu
și zâmbetul tău e minunat și spărgător
și nici nu știu de ce zâmbești și nici nu-mi pasă. oricum
cuvintele ar fi prea puține să explici nepricinuita reacție alergică la mine.
așa că taci că ești frumoasă când taci și când ștergi praful și-ți văd coapsele
cum cotrobăie pe sub rochia ta de casă. îți ștergi și numele cu cârpa găurită de atâta
frecuș.
așa că taci, mâine te iau de nevastă oricare-ar fi numele tău. sigur, carnea ta îmi place și
uit că ai spirit. tu ești spiritul meu, eu sunt ce faci tu.
singurătatea ta și vârsta mobilei pe care o cureți te înfrumusețează, te
speli în praf și-n goliciunea camerei. niciodată n-ai fost mai frumoasă, mai taci un pic.