Bună creştere

Autor, Vasile Fetescu, Iași
În dimineaţa unei zile de sfârşit de iarnă, în ajun de Mărţişor, mă aflam în sala de aşteptare a unei clinici multidisciplinare private pentru nişte analize. Fiind printre primii sosiţi, aşteptam, dus pe gânduri, sosirea asistentei îndrituite cu recoltarea probelor. În scurtă vreme, cele şase scaune existente în anticamera cabinetului de prelevare a probelor s-au ocupat, aşa încât cei sosiţi ulterior îşi aşteptau rândul stând în picioare.
Printre ultimii sosiţi se afla şi o doamnă însoţită de trei copii, doi băieţi şi o fată, toţi frumoşi, bine îmbrăcaţi, fără stridenţe vestimentare, şi semănând mult între ei, ca înfăţişare. O tânără politicoasă i-a oferit locul mamei care nu părea să aibă mai mult de 35 de ani. Din priviri, prin mimică şi gesturi le-a indicat băieţilor să-şi dea jos rucsacurile, cu care probabil urmau să meargă la şcoală, să-şi descheie gecile, iar fetiţei să-şi scoată de pe cap căciuliţa de blană cu urechi, care o prindea foarte bine. Copiii executau întocmai dispoziţii transmise de privirile şi gesturile mamei, fără a scoate niciunul vreun cuvânt. Puţinele şoapte ale mamei nu le-am perceput auditiv dar am dedus că se refereau la locul pe care urmau să-l ocupe copiii în jurul ei.
Cele câteva minute scurse până la intrarea mea în cabinetul pentru care mă aflam acolo au fost suficiente ca să îmi dau seama că în grupul familial ce mi se înfăţişa se face o educaţie întemeiată pe autoritate, pe respect deplin, pe dragoste măsurată, pe înţelegere prin comunicare nonverbală. Copiii cu vârste între 9 şi 14-15 ani se aflau permanent în câmpul vizual al mamei care le inspecta ţinuta, locul ocupat în grup, gesturile, chipurile. Mesajele mimice şi gesturile erau executate întocmai.
Când în apropierea grupului familial respectiv s-a eliberat un loc pe scaun, niciunul dintre copii nu s-a repezit să-l ocupe. Li s-a transmis, probabil, că trebuie lăsat la dispoziţia unor persoane mai în vârstă, care se aflau stând în picioare.
În puţinul timp cât am fost martorul acestui episod cu profund caracter paideic, gândurile mi s-au îndreptat spre alte împrejurări cu semnificaţii educative total diferite. Nu de puţine ori asist la scene penibile în care părinţii sunt nevoiţi să se folosească de interdicţii verbale formulate cu ton ridicat pentru a-şi struni progeniturile ori să-i bruscheze pentru a le potoli hârjoana, exuberanţele verbale sau hilare. Lipsa de ruşine şi de respect a copiilor faţă de părinţi şi faţă de cei din jur mi se par carenţe educative majore, condamnabile pentru acei părinţi care nu au ştiut sau nu au dorit să le cultive celor mici încă din primii ani de viaţă.
Am fost tentat să-i adresez felicitări acelei mame pentru felul cum îşi creşte şi îşi educă copiii. Cadrul social şi locul în care mă aflam nu erau cele mai potrivite pentru un asemenea demers. M-aş declara totuşi mulţumit dacă ar citi aceste rânduri pentru a recepta mesajul laudativ ce îi este adresat.
Gândurile exprimate în rândurile de mai sus au izvorât din convingerea că buna-creştere, ale cărei temelii se clădesc în cei şapte ani de acasă, este cununa de aur a unei personalităţi împlinite.