de Vasile Popovici
14 martie 2013
Că prea ne-am risipit
şi am ajuns de plâns
şi aplecaţi
cu mâna-ntinsă ca la pod;
ciumaţi şi de ocara lumii
am ajuns,
de parc-am fi ieşit din altfel
calapod.
Mulţi monştri
s-au născut din pricină
că prea mult am dormit
ne-ntorşi pe conştiinţă;
că ţara ne e no man’s land,
cui cauţi vină,
de nu ne-am mai întors
la propria fiinţă?
Intermitent,
mai strângem vremuri noi
în noi,
la vremuire nouă,
altă logică;
din grinduri ne-adunăm
în matcă, în şuvoi
şi iar luatul de la capăt
pentru că…
„Mutatis mutandis”,
zicea cândva latinul
şi s-aduna
cum apele s-adună-n matcă;
umplut cu aer cald,
nu zboară zepelinul;
un stup nu supravieţuieşte
fără matcă!