Pentru Grigore Vieru
Vîntul coseşte zarea de otavă,
Dar în privirea lui foşnesc cocori
Ducînd pe-aripi istoria bolnavă,
Eternitatea-n voi culege flori.
O, el e-un crin pe care-l scapă cerul
Rugîndu-ne să i-l întoarcem cînt.
Deschideţi geamul, a-nflorit Vieru,
Frumos ca un poem doinit de vînt.
Din cer se-abate-o mare de lumină,
Zăpada ei începe-a nămeţi
Lumea care-a plecat ca o străină
Sub lutul ce învaţă-a ne rosti.
Arhanghel peste timp va fi izvorul
Prin mănăstiri de iarbă-ngenunchind,
Cuvintele, chemîndu-şi ziditorul
Cu braţele la cer, se acuprind.
Nici o durere nu le mai încîntă,
E-o fericire-n zei, iar în copii
Porţi nalte se deschid şi-atunci cuvîntă
Poetul-crin cu glas de veşnicii.
El printre arbori umblă ca un domn,
În ei îi ţes mantale lungi lăstunii
Şi-n ochii ce par lacuri de nesomn
Cîntă bătrînul cer la harfa lunii.
Un freamăt de luceferi e în toi,
Un zvon de îngeri îi răsare-n cale,
Poveştile în el cresc taine noi
Şi-n vis surîd, uitate de-orice jale.
De-acum va fi să fie numai cînt
Şi mîine-n zori, trezind oarbe morminte,
La braţ mergînd, pămînt lîngă pămînt,
Ne-om duce-n templul său nins de cuvinte.
(Poezie din Chișinău, din Tribuna Noastră, 16 februarie 2013)