Arhiva autorului: Vasile Popovici

Etern eterul mă înconjura şi-ntregul univers citea din carte. Eram în fiecare-atom şi nu era pe nicăieri aproape ori departe. Ca funigeii, foi rupte printre căi lactee zburau, oprindu-se prin galaxii cu stele. Mă cuprindea un dor de ducă după ele, cercam să plec spre-acel necunoscut, dar pe pământ mai aveam treburi de făcut. Visam… Visam c-aproapele de lângă mine pe care l-am iubit precum şi el pre mine m-a … Continuarea →

(Apus de soare palid, ruginit!) În mersu-i gârbovit şi pe o parte, cu pas încet, nesigur, rebegit, îşi sprijin’-osteneala de o carte. E tot avutul lui, e tot ce-a strâns: şi plus, şi minus infinit, în carte, şi-atât durut plăcut, dară şi plâns, şi-atâtea vise şi visări deşarte!

Visez, iar visul meu parcă-i aevea şi-acelaşi demon-înger mi s-arată; el este cum e în poveste féea şi seamănă c-un drăcuşor de fată. Eşti îngerul ori demonul din vale, ce îmi apari mereu în vis? nu ştiu, dar îţi aştern în cale covor de flori de măr şi de cais. De eşti un înger despre care-au scris poeţii ori demonul din Valea-adâncă, cobori din vis în pragul dimineţii ca roua … Continuarea →

Cât poate însemna să iei nimic dintr-un nimic mai mare? Ce te îndeamnă şi să vrei să ai ce toată lumea n-are? Cât poate fi mai mult când pui nimicul mic într-altul mare? de am venit, suntem ai cui când tot ce mişcă, totul moare? Veriga lipsă, tot pierdută şi, de-am găsi-o, cui folos când lumea asta e bătută ’n cuie ca pe un Cristos? Vii din nimic şi-n el … Continuarea →

Vino prietene la mine, la ţară, să asculţi ciocârlia cântând, sfredelită în ţinutul Dumnezeului! Când treci pe lângă mine-mi zici, uitându-te chiorâş şi cu resentiment: ”ghiolbanule!” ori ”măi plăvane!” ori alte ţărănii. Şi nu mă supăr, orăşanule, pe tine. Ba, dimpotrivă, te respect. Respect şi pentru burgul tău medieval, am, prietene-orăşan; nu-ţi sunt duşman. Altfel, nu te-aş chema la mine, la ţară, să auzi cântând cocoşii-a treia oară şi să … Continuarea →

Şi toamna asta e vetustă,trasă la şapirograf,aceeaşi variabilă arcadică nedeiecu brume mustuind aromele din vii,cu-aceeaşi fizionomie frustră,cu violet bacoviance-mi bate-n geam în nopţile târzii. Iar eu, matusalemic,mai întârziică încă mai am treburi(printre-atâtea paradoxuri câte sunt)să-mi duc până la capătexilul pe pământ. Şi-n variabila arcadică nedeie,mi-e gândul dusla vremurile numai cu apus, –la demonul-angelic, – atică-fée – ,heraldică efigiecu chip de dumnezeie.